Arbitrajul Ad-Hoc
Arbitrajul Ad-Hoc, spre deosebire de arbitrajul instituționalizat, oferă părților flexibilitate totală în alegerea regulilor procedurale, a locului desfășurării, a limbii folosite și a arbitrilor. Părțile pot adopta un regulament preexistent (cum ar fi Regulile UNCITRAL) sau pot utiliza un regulament personalizat, adaptat nevoilor concrete ale litigiului, cum este cel aplicabil în cadrul Platformei de Arbitraj Ad-Hoc - Arbitru Ileana Lanzoni Nicolaescu in Carbini.
Această modalitate de soluționare are caracter confidențial, rapid și eficient, fiind deosebit de utilă în cauzele comerciale, civile, profesionale sau transfrontaliere. Hotărârea arbitrală are putere executorie și produce aceleași efecte ca o hotărâre judecătorească, putând fi recunoscută și pusă în executare în România și în alte state, conform Convenției de la New York din 1958.
Prin arbitrajul ad-hoc, părțile beneficiază de un cadru echitabil, imparțial și personalizat, în care procedura se adaptează situației concrete, menținând în același timp rigoarea juridică și respectarea principiilor fundamentale ale dreptului.
Arbitrajul ad-hoc reprezintă o soluție modernă și eficientă pentru profesioniști, companii și persoane fizice care doresc să evite durata și formalismul procedurilor juridice clasice.
Arbitrajul ad-hoc este un arbitraj neinstituțional, fiind organizat de părți pentru soluționarea unui litigiu determinat, în afara unei instituții permanente de arbitraj.
Trăsături:
- funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu; odată cu pronunțarea sentinței, existența acestei instanțe de arbitraj încetează;
- atât structura cât și regulile de procedură ale arbitrajului ad-hoc vor fi diferite, în funcție de interesele părților din fiecare litigiu;
- prin convenția lor, părțile pot încredința soluționarea diferendului unui arbitru unic sau unui număr mai mare de arbitri; în cazul unui dezacord între părți, se va recurge la decizia unui terț sau a unei autorități;
- părțile pot conveni ca sentința arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie definitivă și obligatorie;
- un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voinței părților, unei legi străine atunci când o convenție internațională le autorizează să exercite o atare opțiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiția ca legea străină preferată de părți să nu contrazică normele imperative și de ordine publică din dreptul nostru ;
- instanțele de judecată au obligația de a desemna un supraarbitru când se ivesc neînțelegeri între arbitri sau atunci când arbitrii desemnați nu sunt împuterniciți prin compromis sau prin clauză compromisorie să-l aleagă.
Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional de la Geneva din 1961 înțelege prin arbitraj ad-hoc „reglementarea litigiilor... de către arbitrii numiți pentru cazuri determinate...”. În doctrina juridică, arbitrajul ad-hoc este definit, ca formă de jurisdicție nestatală, cu caracter particular, susceptibilă de utilizare în raporturile de comerț internațional, constituită prin voința părților litigante în vederea soluționării litigiului ivit între ele.
Arbitrajul ad-hoc funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu determinat. Părțile numesc un arbitru sau arbitri care va/vor soluționa litigiul fără o supraveghere instituțională. Uneori părțile selectează un set preexistent de reguli procedurale, care vor guverna arbitrajul ad-hoc. Fiind dependente de voința părților, structura sa și procedura pe care trebuie să o urmeze sunt variabile, deosebindu-se de la un litigiu la altul. Astfel, părțile convin dacă litigiul lor să fie soluționat de un singur arbitru sau de un complet format din doi arbitri și un supraarbitru. De asemenea, ele pot decide dacă sentința arbitrală pronunțată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac.
Ceea ce caracterizează arbitrajul ad-hoc este, înainte de toate, inexistența unor elemente legal prestabilite.
Doctrina a menționat că această particularitate a lui demonstrează, prin consecințele pe care le implică, precaritatea arbitrajului în discuție ca formă de jurisdicție. S-a remarcat că absența unor reglementări adecvate suficiente conduce adeseori la impas, la imposibilitatea soluționării diferendului pe calea arbitrajului. Pe de altă parte, arbitrajul ad-hoc este mai flexibil și implică mai puține cheltuieli.
Cu și mai mare claritate se stabilește dreptul de înființare al unui arbitraj ad-hoc în art. 545 Cod proc. civ. privind organizarea arbitrajului de un terț, iar conform art 555 C. proc. civ.: ”Poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de exercițiu”, iar conform Cod COR 243221 unde se regăsește profesia de arbitru, cerințele de a avea calitatea de arbitru sunt aceea de a avea capacitate de exercițiu și de a avea studii superioare cu un minim de 4 ani, neexistând până în prezent un standard ocupațional. Compromisul, în arbitrajul ad-hoc, impune sub sancțiunea nulității indicarea obiectului litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea desemnării acestora. Potrivit art. 607 C.P.C., dosarul, după trecerea unui termen de 30 de zile de la data soluționării, se va depune și păstra la tribunalul în circumscripția căruia a avut loc arbitrajul, deci se realizează o economie și în ceea ce privește gestionarea arhivei. Finalizarea proceselor în cadrul arbitrajului instituționalizat sau ad-hoc este comună și identică, astfel cum prevede art. 615 alin. 1 C.P.C., respectiv: ”Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și, după învestirea cu formulă executorie, se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.”
În dreptul românesc, arbitrajul îşi găseşte sediul materiei în cuprinsul Cărţii a IV-a – Despre Arbitraj – art. 541-621 din Codul de procedura civilă al României(Legea nr. 134/2010), în vigoare de la data de 15 februarie 2013.
Persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.
