Arbitraj instituționalizat
Arbitrajul instituționalizat îşi găseşte sediul materiei în cuprinsul TITLULUI VII Arbitrajul instituţionalizat conform art 616 alin 1,2 din Codul de procedura civilă al României(Legea nr. 134/2010), în vigoare de la data de 15 februarie 2013.
Arbitrajul instituționalizat mai este prevăzut și în Convenţiile internaţionale care consacră atât arbitrajul ad-hoc, cât şi arbitrajele instituţionalizate. Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New York, 10 iunie 1958 prevede în art.1, alin.2: prin „sentinţe arbitrale” se înţeleg nu numai sentinţele date de către arbitri numiţi pentru cazuri determinate, dar şi acelea care sunt date de către organe de arbitraj permanente cărora părţile li s-au supus. Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, Geneva, 21 aprilie, 1961, consacră, alături de arbitrajul ad-hoc şi instituţiile permanente de arbitraj (art.1, pct.2, b).
Arbitrajul instituţionalizat este o formă a arbitrajului comercial internaţional a cărui existenţă nu depinde de soluţionarea unui anumit litigiu şi presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituţionalizat prin lege şi având caracter de permanenţă şi continuitate.
Arbitrajul instituţionalizat prezintă numeroase şi importante avantaje faţă de arbitrajul ad-hoc, mai cu seamă în domeniul executării sentinţei arbitrale. Aceasta se explică prin faptul, că anume la acel moment se pune problema de a se şti dacă au fost respectate anumite reguli fundamentale privind respectarea drepturilor apărării, soluţionarea litigiului de către arbitrii desemnaţi şi nu de către alţii etc.
