Arbitrajul în echitate (ex aequo bono)
Pe lângă arbitrajul obişnuit, numit şi arbitraj de drept strict (stricto juris ori de jure), deoarece arbitrul este obligat să statueze în temeiul unor norme de drept oferite de legea aplicabilă, există un arbitraj în care arbitrul nu este ţinut să statueze pe baza unor norme de drept statale, dar el îşi întemeiază soluţia pe baza stipulaţiilor contractuale şi uzanţelor comerciale în materie, considerate în lumina unor principii fundamentale ale dreptului şi ale echităţii, precum şi ale loialităţii care trebuie să existe în relaţiile comerciale internaţionale.
Arbitrajul de echitate se caracterizează prin următoarele particularităţi:
a) arbitrul nu are obligaţia să aplice normele legale de drept material şi nicipe cele de procedură;
b) soluţia dată de arbitru are caracter definitiv şi nu poate fi atacată într-oaltă instanţă de arbitraj
Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit conştiinţei lor este reglementată prin diferite dispoziţii normative fie cu caracter naţional (Elveţia, Uruguay, Italia,Olanda, Brazilia, Mexic, Peru, Spania, Argentina, Iran, Franţa, Grecia, Portugalia etc.), fie consacrate prin invenţii internaţionale (Convenţia europeană cu privire laarbitrajul Comercial internaţional, 21 aprilie, 1961), fie cuprinse în regulamente unor instituţii de arbitraj comercial internaţional.
Doctrina juridică a conturat caracterele sale esenţiale după cum urmează:
a) Arbitrajul de echitate este o instituţie juridică de drept pozitiv şi există numai fiindcă legea o permite. Astfel, Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional, 21 aprilie 1961, prevede: „arbitrii vor statua ca amiablescompositeurs dacă părţile convin şi dacă legea care reglementează arbitrajul o permite” (art.7, alin.2).
b) Obiectul acestei activităţi îl constituie soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract care a fost încheiat potrivit unor reguli de drept.
c) În activitatea sa, arbitrul de echitate este obligat să respecte principiile fundamentale ale dreptului procedural, normele juridice imperative şi prohibitive, care cârmuiesc fondul litigiului.
d) Sentinţa arbitrală pronunţată are forţă juridică generând drepturi ce pot fi valorificate şi obligaţii ce trebuie executate la nevoie pe cale de constrângere, ca orice hotărâri cu caracter jurisdicţional.
e) Sentinţa arbitrală de echitate trebuie să fie motivată în măsura în care părţile, în temeiul legii care le permite, au decis ca ea să nu fie motivată.
Arbitrajul de echitate în comparaţie cu arbitrajul de drept strict se mai distinge prin următoarele elemente caracteristice:
1. Arbitrajul se poate prevala de o autonomie procedurală care îi permite să nu respecte toate normele legale de procedură. Astfel arbitrii au facultatea de a nu ţine seama de termenele de prescripţie, pot ordona compensaţii în afara condiţiilor legale, pot să facă partajare prin atribuire, să pronunţe o condamnare solidară chiar în cazul când aceasta nu a fost cerută în mod expres, să aleagă pentru evaluarea unui bun data ce li se pare mai convenabilă, să ordone executarea provizorie asentinţei fără să o justifice prin urgenţa ce s-ar impune etc.
2. Regulile după care se judecă fondul litigiului sunt reguli de echitate, arbitrul nefiind ţinut să aplice normele de drept material.
3. Conţinutul noţiunii de echitate se determină de către arbitru în fiecare caz aparte prin luarea în considerare a împrejurărilor de fapt.
